În memoria colectivă a poporului român, anul 1947 rămâne întipărit ca „anul foametei negre”. După un război mondial care secătuise resursele țării și sub presiunea unor datorii de război imense către Uniunea Sovietică, România s-a confruntat cu un inamic neprevăzut: o secetă pedologică extremă, care a transformat câmpiile roditoare ale Moldovei în pământ ars.
Rezultatul a fost o catastrofă umanitară fără precedent, care a dat naștere unui fenomen unic în istoria feroviară și socială a Europei: „Trenurile foamei”.
Mii de moldoveni, bărbați, femei și copii, au ales calea pribegiei, părăsindu-și casele și acareturile pentru o șansă fragilă la supraviețuire. Destinația? Zonele mai puțin afectate de secetă, respectiv Banatul și Oltenia, unde grâul și porumbul încă mai umpleau hambarele. Însă drumul spre mântuire a fost, pentru mulți, un drum spre mormânt, parcurs în condiții care sfidează orice urmă de umanitate.
Pentru a înțelege de ce mii de oameni au ajuns să călătorească pe acoperișurile vagoanelor, trebuie analizat contextul politic și climatic al vremii.
În 1946, precipitațiile au fost aproape inexistente în Moldova și sudul Basarabiei. Recoltele au fost distruse în proporție de peste 80%. Peste această nenorocire naturală s-a suprapus regimul cotelor obligatorii impus de noul guvern pro-comunist, care colecta cerealele pentru a plăti despăgubirile de război către URSS.
Până la începutul anului 1947, în satele din județele Iași, Vaslui sau Neamț, oamenii ajunseseră să mănânce „pâine” făcută din ghindă, coajă de copac și urzici. Când și aceste resurse s-au epuizat, iar mortalitatea infantilă a explodat, a început marea migrație. Oamenii nu au mai avut de ales: ori mureau privindu-și copiii stingându-se de foame, ori plecau spre vest, într-o călătorie a disperării.
Cum arătau trenurile care transportau moartea și speranța, denumite „Omizile de fier”
Gările din Moldova deveniseră scene de coșmar.Trenurile care plecau spre București, Craiova sau Timișoara erau luate cu asalt de mii de oameni. Deoarece vagoanele de pasageri erau insuficiente și blocate adesea pentru transporturi militare sau de marfă către URSS, moldovenii au început să ocupe orice spațiu disponibil.
Mărturiile din arhivele CFR și ale Jandarmeriei descriu garnituri de tren care păreau „tapitate” cu oameni. Se stătea pe scări, pe tampoanele dintre vagoane și, cel mai periculos, pe acoperișurile vagoanelor. Sute de oameni se legau cu frânghii de hornurile de aerisire ale vagoanelor pentru a nu cădea în timpul somnului sau la curbe. În timpul iernii crunte a anului 1947, acești oameni deveneau „statui de gheață”. Mulți ajungeau în gări înghețați de vii, fiind coborâți de pe acoperișuri de către angajații căilor ferate doar pentru a fi depuși în gropi comune improvizate lângă terasamente.
Pericolele drumului: Tifosul, accidentele și „podurile morții”
Călătoria cu „Trenul foamei” nu era doar o probă de rezistență fizică, ci și una de supraviețuire în fața bolilor. Marea foamete a fost însoțită de o epidemie devastatoare de tifos exantematic, răspândit de păduchi. Trenurile au devenit vectori principali de propagare a bolii. Înghesuiți, nespălați și slăbiți, călătorii transmiteau boala cu o viteză uluitoare.
Un alt pericol mortal era reprezentat de infrastructură. Multe tuneluri și poduri feroviare de pe rutele spre Oltenia nu fuseseră proiectate pentru a lăsa spațiu de trecere unor oameni aflați pe acoperiș. Istoria consemnează sute de cazuri de „decapitări” sau lovituri fatale cauzate de grinzile podurilor sau de marginile tunelelor, atunci când trenul intra cu viteză în aceste pasaje. Cei care supraviețuiau acestor probe de foc ajungeau în Banat istoviți, fiind adesea priviți cu un amestec de milă și teamă de către localnicii care se temeau de molimă.
Moldovenii nu plecau cu mâna goală, ci cu ultimele valori ale familiei, strânse în legături numite popular „Vifleemuri”. În acestea se aflau covoare țesute manual, costume populare cusute cu fir de aur sau argint, icoane vechi sau bijuterii transmise din generație în generație.
Ajunși în Oltenia sau Banat, acești oameni practicau un troc inechitabil, dar vital: o scoarță maramureșeană sau un costum popular autentic se schimba pe un sac de mălai sau câteva kilograme de grâu. Pentru bănățeni, aceste obiecte erau curiozități exotice; pentru moldoveni, ele reprezentau supraviețuirea familiei pentru încă o lună. Există și astăzi în casele bănățene obiecte de patrimoniu moldovenesc care au ajuns acolo în acea primăvară a suferinței, rămânând mărturii mute ale unui schimb pe viață și pe moarte.
Reacția autorităților s-a desfășurat între neputință și represiune
Guvernul Petru Groza a încercat inițial să limiteze acest exod, temându-se de instabilitatea socială și de răspândirea epidemiilor. S-au instalat cordoane sanitare și s-au creat „centre de triere”, unde mulți moldoveni au fost întorși din drum sau carantinați în condiții mizere.
Totuși, fluxul uman a fost de neoprit. Abia în a doua jumătate a anului 1947, când recolta a început să dea semne de revenire și s-au primit ajutoare internaționale (inclusiv cereale din SUA prin Crucea Roșie și paradoxal, mici cantități din URSS pentru propagandă), trenurile foamei au început să se rărească. Însă cicatricile au rămas. Mulți moldoveni s-au stabilit definitiv în Banat, formând comunități care există și astăzi, integrate perfect, dar care păstrează în memoria familiei povestea bunicilor care „au venit cu trenul pe acoperiș”.
Sursa evz.ro
