În dimineața zilei de vineri, 15 decembrie 1989, Timișoara s-a trezit sub un cer de plumb, într-o atmosferă apăsătoare, dar încă liniștită la suprafață. Pentru regimul comunist, trebuia să fie o zi a autorității absolute: data limită la care pastorul reformat László Tőkés urma să fie evacuat din casa parohială și trimis în exil intern, în satul Mineu din județul Sălaj. Ceea ce autoritățile de la București nu anticipaseră era că această zi va marca sfârșitul tăcerii.
Pentru a înțelege tensiunea acelei zile, trebuie privit în spate. László Tőkés, născut în 1952 la Cluj, nu era un simplu prelat, ci devenise un ghimpe în coasta regimului. Conflictul său cu puterea nu era nou. Încă din perioada 1977-1984, ca pastor la Dej, a sfidat cenzura scriind în publicația de samizdat Ellenpontok (Contrapuncte), gest care i-a adus excluderea din biserică. A revenit în 1986, după o grevă a foamei, dar atitudinea sa nu s-a domolit.
Conflictul dintre László Tőkés, colaborator recrutat al Securității și episcopul Papp László, racolat și el de Securitate, a fost una dintre cele mai tensionate confruntări interne din Biserica Reformată a anilor ’80, evoluând dintr-o dispută de autoritate într-un caz cu reverberații politice. În esență, conflictul a pornit din încercarea conducerii bisericești de a-l controla pe Tőkés, perceput drept un preot rebel și greu de încadrat în disciplina instituțională.
Tatăl lui Tokes Laszlo a fost înalt prelat ( al doilea în ordine ierarhică) al Bisericii Reformate, precum și deputat în Marea Adunare Națională. În urma unui conflict intern al Bisericii Reformate și-a pierdut pozițiile și privilegiile, trecând cu întreaga familie în opoziție, atât față de conducerea cultului (Papp Laszlo), cât și a statului român. Ca informator al Securității a furnizat informații circumscrise măsurilor represive de poliție politică.
După o serie de tensiuni și procese disciplinare, Tőkés a fost mutat succesiv, iar în 1986, la intervenția Departamentului Cultelor, a fost repus în drepturi și trimis la Timișoara. Episcopul Papp, considerat de unele surse (și) agent al serviciilor maghiare, a urmărit să-l limiteze printr-o strategie de „ținut în frâu”, plasându-l într-o parohie sub autoritatea unui preot mai vârstnic.
Escaladarea conflictului
Conflictul s-a amplificat odată cu refuzul lui Carol Papp, fiul episcopului, de a-l numi pe Tőkés paroh, sub pretextul lipsei vechimii. Această decizie a fost percepută ca o măsură de marginalizare, menită să-l împiedice să-și consolideze influența locală. Potrivit unor relatări, episcopul Papp ar fi promis Securității că îl va supraveghea pe Tőkés „prin mijloacele Bisericii”, dar în realitate ar fi alimentat tensiunile, jucând dublu.
Transferul la Timișoara, considerat ulterior „o greșeală a Securității”, a permis lui Tőkés să iasă din conflictul intern și să devină o figură vizibilă pe scena publică, mai ales după 1988, când a început să fie asociat cu mișcările de rezistență împotriva programului de sistematizare.
Decizia mutării la Timișoara a fost a episcopului Papp, care a argumentat că acolo radicalismul naționalist maghiar nu ar constitui o problemă, ceea ce era adevărat.
Anul 1989 a adus escaladarea totală: un interviu curajos la televiziunea maghiară, emisiunea Panorama, în care denunța sistematizarea satelor, urmat de o campanie furibundă de hărțuire. Familia și enoriașii săi erau interogați, controalele fiscale se țineau lanț, au radicalizat comunitatea reformată.
Dimineața. Solidaritate cu Tokes
Încă de la primele ore ale dimineții de 15 decembrie, în fața casei parohiale din Piața Maria au început să se adune oameni. Inițial, erau câțiva enoriași fideli, veniți să facă un zid viu în jurul pastorului lor.
Tensiunea a crescut odată cu apariția lui Denis Currie, secretar al ambasadei SUA, venit să discute cu Tőkés. Diplomatul american nu a intrat în perimetrul securizat. S-a retras la semnul de ocolire făcut de o patrulă de miliție. De la un telefon public a luat legătura cu ambasada SUA, comunicând: „Totul decurge conform planului”. Prezența unei mașini diplomatice americane a dat curaj mulțimii și a semnalat Securității că “lumea privește”.
În paralel, un fenomen ciudat era raportat de structurile de informații, un detaliu asupra căruia istoricii și memorialiștii încă dezbat. Se înregistra un tranzit neobișnuit de mare de turiști străini, în special în coloane de mașini Lada sovietice, care traversau județul Timiș. Dar vom reveni asupra acestei probleme.
Seara. De la apărare la revoltă
Pe măsură ce se lăsa seara, numărul celor adunați în Piața Maria a crescut la peste o sută. Nu mai erau doar enoriași maghiari; li se alăturaseră români, trecători curioși și nemulțumiți de regim.
Simțind că situația le scapă de sub control, autoritățile locale au încercat o dezamorsare tardivă. Primarul Timișoarei, Petre Moț, însoțit de Ion Rotărescu, secretar cu probleme organizatorice, a intrat în casa parohială. Cei doi au încercat să negocieze, asigurându-l pe Tőkés că ordinul de evacuare a fost suspendat și că poate rămâne.
Când au ieșit însă din clădire, oficialii au avut un șoc. Mulțimea nu s-a calmat. Dimpotrivă, primarul a fost copios fluierat și huiduit. Atunci, în acea seară rece, s-a produs metamorfoza protestului: dintr-o manifestație religioasă, s-a transformat într-una politică. Oamenii au început să cânte „Deșteaptă-te române”. Era primul semnal că frica dispăruse.
De la fereastră, László Tőkés, informat de primar că situația s-a rezolvat, a încercat să trimită oamenii acasă: „Mergeți acasă, s-a ajuns la o înțelegere!”. Dar mulțimea, care credea că plecarea lor ar însemna arestarea pastorului în timpul nopții, a refuzat să plece.
Greșelile capitale ale puterii
Istoricii sunt de acord că ziua de 15 decembrie a fost gestionată dezastruos de regimul Ceaușescu, printr-o serie de erori tactice:
Locația. Casa parohială se afla în Piața Maria, un nod vital de circulație, în aporpiere de o stație de tramvai. Era imposibil să izolezi zona fără a bloca orașul, iar fiecare tramvai care oprea aducea noi spectatori care se transformau în participanți.
Bâlbâielile administrative. Mesajele contradictorii și negocierile eșuate ale primarului au arătat slăbiciunea autorității. Ceaușescu a dispus închiderea talciocului, ceea ce a generat nemulțumirea bișnițarilor, dar și a sute de persoane venite din exterior și din țară, chipurile pentru comerțul tipic vremurilor.
Absența forței. În acea zi, nu a existat o prezență convingătoare a forțelor de ordine sau o strategie de dispersare. Securiștii în civil, prezenți în mulțime, au fost rapid depistați, ceea ce a iritat și mai mult spiritele.
Aproape de miezul nopții, prim-secretarul județean Radu Bălan îl suna la București pe Emil Bobu pentru a-i da raportul. Discuția trăda o miopie politică totală. Bălan părea să creadă că a fost doar un incident izolat, gestionabil.
Nu realizase că acel conflict punctual, centrat pe un pastor reformat, devenise catalizatorul nemulțumirilor acumulate de un întreg popor timp de decenii.
Dar de ziua următoare avea să priceapă mult mai multe lucruri.
Turiștii sovietici și deciziile ciudate ale ministrului de Interne, Tudor Postelnicu
Să revenim la una din probleme interesante ale acelor zile.
Pe parcursul anului 1989, pe fondul unei presiuni enorme la granițe, unde dublarea micului trafic de frontieră se suprapunea cu returnarea zilnică a mii de refugiați din Iugoslavia și Ungaria, Nicolae Ceaușescu a realizat că securitatea frontierelor devenise critică. Confruntat cu rapoarte despre corupția generalizată. mulți ofițeri de grăniceri fiind deja în arestul Securității pentru complicitate la trecerea ilegală a fugarilor, dictatorul a optat în 11 decembrie 1989 pentru o reorganizare radicală, transferând Trupele de Grăniceri de la armată la Ministerul Afacerilor Interne.
Această decizie, menită să evite modelul sovietic KGB, dar să întărească controlul, a reprezentat o umilință cruntă pentru generalul Vasile Milea și o lovitură de imagine pentru Armată. Măsura a fost dublată de o prelucrare dură a actelor de corupție, însă haosul administrativ creat a servit perfect unor interese subterane, facilitând un sabotaj instituțional chiar de la vârful Internelor.
În acest climat tulbure, ministrul de Interne Tudor Postelnicu și șeful Miliției, generalul Constantin Nuță au orchestrat o operațiune de “orbire”. Primele grupuri suspecte de „turiști” sovietici fuseseră reperate încă de la începutul lunii octombrie, dar Postelnicu, care coordona Direcția Control Treceri Frontieră, a blocat fluxul informațional către Securitate.
Sabotajul a coborât până la firul ierbii: generalul Nuță a interzis expres posturilor de miliție să raporteze Securității prezența sovieticilor în raza lor teritorială, încălcând obligațiile din fișa postului. Astfel, ordinul lui Ceaușescu de închidere a granițelor a fost ignorat de facto în relația cu URSS, Postelnicu și Nuță acționând în complicitate pentru a ascunde amploarea fenomenului. De ce au făcut-o? Greu de spus…
Sesizând pericolul și lipsa de loialitate a structurilor MAI, generalul Iulian Vlad a reacționat instituind un sistem paralel de monitorizare a traficului de frontieră prin DSS. Începând cu dimineața zilei de 9 octombrie, acesta primea zilnic situația statistică reală a intrărilor de cetățeni sovietici, iugoslavi și maghiari, date care confirmau o mișcare amplă, dar silențioasă.
Infiltrarea a zeci de mii de turiști
Sub paravanul acestui turism mascat, protejat informativ de Postelnicu, se poate spune că în țară a pătruns echivalentul unei divizii GRU. Întregul experiment de reorganizare a pazei frontierelor s-a dovedit efemer, fiind abrogat imediat după 25 decembrie 1989, iar episodul trădării și al infiltrărilor a fost ulterior șters din istoricul oficial al armei.
Ziua de 15 decembrie s-a încheiat cu o liniște înșelătoare. În realitate, fitilul fusese aprins, iar explozia avea să urmeze a doua zi, pe 16 decembrie, când Timișoara avea să strige, pentru prima dată, „Jos Ceaușescu!”.
Sursa evz.ro
